Salina Turda
Fotograf:Costinel Mitrache
Contact:0765.830.161
Depunerea formaţiunilor cu sare din bazinul Transilvaniei, a avut loc în Badenianul mediu Wielician; vârsta absolută atribuită depozitelor salifere din Transilvania, este de 13,6…13,4 milioane ani. Sedimentarea sării a avut loc în bazine marine izolate, în condiţii de climat cald şi relativ umed, cu slabe tendinţe de aridizare, pe fondul unei subsidenţe active. Evoluţia tectonică ulterioară a bazinului a determinat formarea de cute alungite orientate aproximativ N-S, dispuse în estul, respectiv vestul depresiunii Transilvaniei, în axul cărora este cantonată sarea, sub forma unor sâmburi ce ajung până la suprafaţă.
Zăcământul de sare de la Turda aparţine aliniamentului de vest, care se dezvoltă începând din Maramureş, în nord, până în zona Sibiului, la sud. Aceluiaşi aliniament îi aparţin şi zăcămintele Ocna Dej, Sic, Cojocna, Valea Florilor şi Ocna Mureş.
Situat în partea de N-E a oraşului, zăcământul se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 45 km2. Grosimea medie a sării se situează în jurul valorii de 250 m. În zona axială a cutei diapire grosimea sării depăşeşte frecvent 1200 m. Sarea de la Turda este o rocă monominerală, compusă din halit pur (NaCl), mineral al cărui proporţie depăşeşte 99%. Elementele insolubile, formate în principal din CaSO4, nu depăşesc 0,7%. Rezerva geologică estimată este de 38.750 milioane tone. Formaţiunile terigene situate în acoperişul sării, în zona salinei vechi şi a lacurilor sărate de la Durgău, au grosimi cuprinse între 0,5 şi 20 – 25 m. Apariţia sării la suprafaţă, ca urmare a erodării de către Valea Florilor şi Valea Sărată a rocilor sterile situate în acoperişul zăcământului, a făcut ca prezenţa ei să fie cunoscută din cele mai vechi timpuri.
Exploatarea sistematică a zăcamântului, a început prin lucrări miniere de suprafaţă şi mai târziu în subteran. Se presupune că exploatarea sistematică a sării la Turda a început în perioada ocupaţiei romane în Dacia, făra a exista însă documente sau mărturii arheologice care să ateste existenţa acestor exploatări.Urmele unor exploatări, despre care s-a presupus că ar data din perioda romană, au fost întâlnite în Valea Sărată, pe versantul NV-ic al văii când, în 1862, galeria de trasaj a minei Ghizela a interceptat o lucrare miniera subterană despre existenţa căreia nu s-a ştiut nimic în momentul proiectării respectivei galerii. Camerele de exploatare aveau formă de piramidă, erau situate una lângă alta şi erau despărţite între ele printr-o împletitură de nuiele.
Zăcământul de sare de la Turda aparţine aliniamentului de vest, care se dezvoltă începând din Maramureş, în nord, până în zona Sibiului, la sud. Aceluiaşi aliniament îi aparţin şi zăcămintele Ocna Dej, Sic, Cojocna, Valea Florilor şi Ocna Mureş.
Situat în partea de N-E a oraşului, zăcământul se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 45 km2. Grosimea medie a sării se situează în jurul valorii de 250 m. În zona axială a cutei diapire grosimea sării depăşeşte frecvent 1200 m. Sarea de la Turda este o rocă monominerală, compusă din halit pur (NaCl), mineral al cărui proporţie depăşeşte 99%. Elementele insolubile, formate în principal din CaSO4, nu depăşesc 0,7%. Rezerva geologică estimată este de 38.750 milioane tone. Formaţiunile terigene situate în acoperişul sării, în zona salinei vechi şi a lacurilor sărate de la Durgău, au grosimi cuprinse între 0,5 şi 20 – 25 m. Apariţia sării la suprafaţă, ca urmare a erodării de către Valea Florilor şi Valea Sărată a rocilor sterile situate în acoperişul zăcământului, a făcut ca prezenţa ei să fie cunoscută din cele mai vechi timpuri.
Exploatarea sistematică a zăcamântului, a început prin lucrări miniere de suprafaţă şi mai târziu în subteran. Se presupune că exploatarea sistematică a sării la Turda a început în perioada ocupaţiei romane în Dacia, făra a exista însă documente sau mărturii arheologice care să ateste existenţa acestor exploatări.Urmele unor exploatări, despre care s-a presupus că ar data din perioda romană, au fost întâlnite în Valea Sărată, pe versantul NV-ic al văii când, în 1862, galeria de trasaj a minei Ghizela a interceptat o lucrare miniera subterană despre existenţa căreia nu s-a ştiut nimic în momentul proiectării respectivei galerii. Camerele de exploatare aveau formă de piramidă, erau situate una lângă alta şi erau despărţite între ele printr-o împletitură de nuiele.
De la retragerea aureliană până în secolul al XI-lea, nu există dovezi certe că extracţia sării ar fi continuat.Este puţin probabil ca populaţia locală să nu fi continuat exploatarea sării atât pentru acoperirea necesităţilor interne, cât şi în vederea exportului spre statele vecine, lipsite de un astfel de mineral.
În primul document cunoscut până în prezent cu referire la Transilvania emis de cancelaria maghiară în anul 1075, este menţionată vama ocnelor de sare “la cetatea ce se cheamă Turda… în locul ce se cheamă în ungureşte Aranyas, iar în latineşte Aureus”. Documentul citat nu menţionează existenţa la Turda a unor exploatări propriu zise, dar înfiinţarea unei vămi a sării “… pe drumul Arieşului şi al Mureşului …” ar putea fi un argument în favoarea existenţei unor exploatari de sare în funcţiune. Turda, ca cetate regală, ar fi putut avea rolul de a apăra salinele din apropiere. În cursul secolului al XIII -lea este pomenită documentar Ocna de la Turda. Astfel, la 1 mai 1271 se dăruia capitlului din Transilvania “ocna de sare de la Turda”.
După o perioadă de avânt, cuprinsă între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XVI-lea, urmează o perioadă de scădere a ritmului de dezvoltare a producţiei miniere în Transilvania. Pentru cunoaşterea exactă a situaţiei în care se aflau exploatările de sare, casa regală trimite comisari pentru a inspecta minele transilvane. Comisarii regali Paulus Bornemisza şi Georgius Wernher, în raportul întocmit în primăvara anului 1552, fac referiri la calitatea sării, metodele de exploatare şi numărul şi felul lucrătorilor. În acelaşi document, ocna de la Turda este declarată ca fiind cea mai importantă din Transilvania, iar cămara de sare ( ca sistem de organizare şi coordonare a activităţii de exploatare a sării) principală era cea de la Turda, “căci comitele ei (numit de rege n.n.) era şi peste ceilalţi cămăraşi”.
Instaurarea puterii habsburgice la sfârşitul secolului al XVII-lea, şi creşterea necesităţilor materiale ale societăţii determină ca, începând aproximativ cu a doua decadă a secolului al XVIII-lea, importanţa acordată ramurilor industiei extractive să crească. Minele de sare intră sub administraţia directă a puterii imperiale. Efectele se fac resimţite şi la Turda. Camerele de exploatare situate în zona Băilor Sărate şi cele de pe versantul SE-ic al Văii Sărate sunt abandonate rând pe rând, se caută noi zone de exploatare şi se deschid mine noi.
În anul 1690, sunt începute primele lucrări miniere de deschidere pe amplasamentul salinei actuale, materializate prin puţurile din cupola camerei de mină “Terezia”. La puţin timp este deschisă şi mina “Sf. Anton”.
Informaţii deosebit de preţioase referitoare la exploatarea ocnelor turdene, ne sunt oferite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în anul 1867, prin apariţia la Cluj a lucrării mineralogului Johann Fridwaldszky, “MINERO-LOGIA MAGNI PRINCIPATUS TRANSILVANIAE”.Mineralogul clujean arată că a intrat în aceste ocne şi din dorinţa “de a putea prezenta cititorului icoana adevărată a acestor ocne de sare (quod lectori meo veram salis-fodiniarum iconem exhibere valeam)” şi deoarece “aceste ocne sunt vrednice de cea mai mare admiraţie şi curiozitate (fodinae maxima admiratione et curiosa inquisitione dignae sunt)”. “Despre această ocnă – afirmă Fridwaldszky – se spunea că este atât de vestită încât aproape că nu are egal în întregul răsărit”.După ce prezintă în mod detaliat sistemul de construire a ocnei în formă de clopot (conică), grija deosebită pentru a feri exploatarea de infiltrările de apă, mijloacele de evacuare a apei şi a sării cu ajutorul crivacului, Fridwaldszky înfăţişează astfel situaţia ocnelor şi a tăietorilor de sare de la Turda: “Ocnele de la Turda numără cinci puţuri mai importante, dintre care primul se numeşte cel de sus, al doilea cel de jos, al treilea numit Cojocnean, al patrulea Terezia, iar al cincilea Sf. Anton. Diametrul bazei puţului de sus numără 45 de stânjeni şi doua picioare, iar înălţimea 55 de stânjeni şi două picioare. Sarea din acest puţ este curată şi doar rareori conţine un uşor amestec cu pământ, este săpată de 87 tăietori (fossores), ajutaţi de 18 voluntari (volones). Diametrul puţului de jos numără 36 de stânjeni şi sase picioare,iar înălţimea 53 de stânjeni. În ce priveşte calitatea sării nu se deosebeşte cu nimic de puţul de sus, fiind executat de 75 de tăietori şi 18 voluntari. Puţul Cojocnean are un diametru de 40 de stânjeni şi înălţimea de 59 de stânjeni. În acest puţ lucrează 63 de tăietori împreună cu 12 voluntari. Amestecul sării cu pământ se micşorează din zi în zi, încât în curând se va scoate numai sare curată … Puţul numit Terezia numără 30 de tăietori şi 15 voluntari şi are diametrul de 26 de stânjeni iar înălţimea de 35 de stânjeni. Cel mai nou puţ al Sf. Anton are dimensiunile pe măsura celorlalte ….. “. Autorul mai aminteşte despre existenţa unei ocne mai mari şi mai vechi care, datorită pericolului de a se surpa, a fost închisă la 19 iunie 1762.
La numai trei ani după Fridwaldszky, problematica exploatărilor de sare din Transilvania este reluată de J. E. von Fichtel în lucrarea “Contribuţii la istoria minerală a Transilvaniei din 1780”. Între anexele grafice din lucrare este prezent “Planul minei transilvănene de sare de la Turda”, în care sunt redate cinci puţuri denumite, de la sud spre nord, Ocna de sus, Iosif, Terezia, Anton şi Ocna Cojocneană (Ocna dinspre Cojocna). Este demn de remarcat faptul că toate cele trei camere de exploatare de formă conică (clopot) care fac parte din ansamblul de lucrări miniere din Salina Turda, sunt citate în lucrarea lui Fichtel cu denumirea actuală. Pe acelaşi plan, pe versantul SE-ic al Văii Sărate, sunt figurate două lacuri, care ar putea fi, conform poziţiei din plan, lacurile cunoscute astăzi sub denumirile Lacul Ocnei şi Lacul Rotund din perimetrul Durgău-Valea Sărată, acestea nefiind altceva decât vechi camere de exploatare abandonate, surpate datorită dizolvării sării din zona de boltă şi umplute cu apa provenită din ploi şi topirea zăpezilor.
În primul document cunoscut până în prezent cu referire la Transilvania emis de cancelaria maghiară în anul 1075, este menţionată vama ocnelor de sare “la cetatea ce se cheamă Turda… în locul ce se cheamă în ungureşte Aranyas, iar în latineşte Aureus”. Documentul citat nu menţionează existenţa la Turda a unor exploatări propriu zise, dar înfiinţarea unei vămi a sării “… pe drumul Arieşului şi al Mureşului …” ar putea fi un argument în favoarea existenţei unor exploatari de sare în funcţiune. Turda, ca cetate regală, ar fi putut avea rolul de a apăra salinele din apropiere. În cursul secolului al XIII -lea este pomenită documentar Ocna de la Turda. Astfel, la 1 mai 1271 se dăruia capitlului din Transilvania “ocna de sare de la Turda”.
După o perioadă de avânt, cuprinsă între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XVI-lea, urmează o perioadă de scădere a ritmului de dezvoltare a producţiei miniere în Transilvania. Pentru cunoaşterea exactă a situaţiei în care se aflau exploatările de sare, casa regală trimite comisari pentru a inspecta minele transilvane. Comisarii regali Paulus Bornemisza şi Georgius Wernher, în raportul întocmit în primăvara anului 1552, fac referiri la calitatea sării, metodele de exploatare şi numărul şi felul lucrătorilor. În acelaşi document, ocna de la Turda este declarată ca fiind cea mai importantă din Transilvania, iar cămara de sare ( ca sistem de organizare şi coordonare a activităţii de exploatare a sării) principală era cea de la Turda, “căci comitele ei (numit de rege n.n.) era şi peste ceilalţi cămăraşi”.
Instaurarea puterii habsburgice la sfârşitul secolului al XVII-lea, şi creşterea necesităţilor materiale ale societăţii determină ca, începând aproximativ cu a doua decadă a secolului al XVIII-lea, importanţa acordată ramurilor industiei extractive să crească. Minele de sare intră sub administraţia directă a puterii imperiale. Efectele se fac resimţite şi la Turda. Camerele de exploatare situate în zona Băilor Sărate şi cele de pe versantul SE-ic al Văii Sărate sunt abandonate rând pe rând, se caută noi zone de exploatare şi se deschid mine noi.
În anul 1690, sunt începute primele lucrări miniere de deschidere pe amplasamentul salinei actuale, materializate prin puţurile din cupola camerei de mină “Terezia”. La puţin timp este deschisă şi mina “Sf. Anton”.
Informaţii deosebit de preţioase referitoare la exploatarea ocnelor turdene, ne sunt oferite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în anul 1867, prin apariţia la Cluj a lucrării mineralogului Johann Fridwaldszky, “MINERO-LOGIA MAGNI PRINCIPATUS TRANSILVANIAE”.Mineralogul clujean arată că a intrat în aceste ocne şi din dorinţa “de a putea prezenta cititorului icoana adevărată a acestor ocne de sare (quod lectori meo veram salis-fodiniarum iconem exhibere valeam)” şi deoarece “aceste ocne sunt vrednice de cea mai mare admiraţie şi curiozitate (fodinae maxima admiratione et curiosa inquisitione dignae sunt)”. “Despre această ocnă – afirmă Fridwaldszky – se spunea că este atât de vestită încât aproape că nu are egal în întregul răsărit”.După ce prezintă în mod detaliat sistemul de construire a ocnei în formă de clopot (conică), grija deosebită pentru a feri exploatarea de infiltrările de apă, mijloacele de evacuare a apei şi a sării cu ajutorul crivacului, Fridwaldszky înfăţişează astfel situaţia ocnelor şi a tăietorilor de sare de la Turda: “Ocnele de la Turda numără cinci puţuri mai importante, dintre care primul se numeşte cel de sus, al doilea cel de jos, al treilea numit Cojocnean, al patrulea Terezia, iar al cincilea Sf. Anton. Diametrul bazei puţului de sus numără 45 de stânjeni şi doua picioare, iar înălţimea 55 de stânjeni şi două picioare. Sarea din acest puţ este curată şi doar rareori conţine un uşor amestec cu pământ, este săpată de 87 tăietori (fossores), ajutaţi de 18 voluntari (volones). Diametrul puţului de jos numără 36 de stânjeni şi sase picioare,iar înălţimea 53 de stânjeni. În ce priveşte calitatea sării nu se deosebeşte cu nimic de puţul de sus, fiind executat de 75 de tăietori şi 18 voluntari. Puţul Cojocnean are un diametru de 40 de stânjeni şi înălţimea de 59 de stânjeni. În acest puţ lucrează 63 de tăietori împreună cu 12 voluntari. Amestecul sării cu pământ se micşorează din zi în zi, încât în curând se va scoate numai sare curată … Puţul numit Terezia numără 30 de tăietori şi 15 voluntari şi are diametrul de 26 de stânjeni iar înălţimea de 35 de stânjeni. Cel mai nou puţ al Sf. Anton are dimensiunile pe măsura celorlalte ….. “. Autorul mai aminteşte despre existenţa unei ocne mai mari şi mai vechi care, datorită pericolului de a se surpa, a fost închisă la 19 iunie 1762.
La numai trei ani după Fridwaldszky, problematica exploatărilor de sare din Transilvania este reluată de J. E. von Fichtel în lucrarea “Contribuţii la istoria minerală a Transilvaniei din 1780”. Între anexele grafice din lucrare este prezent “Planul minei transilvănene de sare de la Turda”, în care sunt redate cinci puţuri denumite, de la sud spre nord, Ocna de sus, Iosif, Terezia, Anton şi Ocna Cojocneană (Ocna dinspre Cojocna). Este demn de remarcat faptul că toate cele trei camere de exploatare de formă conică (clopot) care fac parte din ansamblul de lucrări miniere din Salina Turda, sunt citate în lucrarea lui Fichtel cu denumirea actuală. Pe acelaşi plan, pe versantul SE-ic al Văii Sărate, sunt figurate două lacuri, care ar putea fi, conform poziţiei din plan, lacurile cunoscute astăzi sub denumirile Lacul Ocnei şi Lacul Rotund din perimetrul Durgău-Valea Sărată, acestea nefiind altceva decât vechi camere de exploatare abandonate, surpate datorită dizolvării sării din zona de boltă şi umplute cu apa provenită din ploi şi topirea zăpezilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu